Nu te simți mai bine, deși faci lucrurile „corect”, și asta începe să te încurce mai mult decât te ajută, pentru că ai citit, ai încercat, ai fost atent la tine, ai observat, ai analizat, ai schimbat lucruri, iar rezultatul nu se așază într-un fel stabil, nu rămâne, nu capătă consistență. Revii, după fiecare încercare, într-un loc cunoscut, uneori puțin mai suportabil, dar suficient de asemănător încât să te întrebi dacă nu cumva ceva îți scapă, dacă nu există o piesă pe care încă nu ai găsit-o. Nu îți scapă. Doar că încerci să obții din demersurile pentru sănătatea mentală ceva ce nu poate apărea, adică o stare constantă de bine, o formă de liniște care să nu mai fie întreruptă de nimic. De aici începe o oboseală (plus frustrare) care nu seamănă cu nimic foarte clar, pentru că nu vine dintr-o direcție anume și nu are o cauză ușor de identificat, ci se adună din lucruri aparent corecte, din încercări legitime, dintr-o grijă reală pentru tine. Nu e doar oboseala de la muncă sau din relații, e oboseala de a te urmări constant, de a te ajusta din mers, de a corecta reacții, de a filtra gânduri, de a încerca să ții totul într-o formă acceptabilă, iar la un moment dat, fără să îți dai seama exact când, nu mai știi dacă trăiești ceva sau dacă doar gestionezi ce trăiești. Oboseala de a te tot repara În cabinet, cineva spune simplu, fără să caute o formulare specială, și tocmai de asta sună atât de clar: „Cred că nu mai știu cum e să stau fără să fac ceva cu lucrurile pe care le simt.” Și în punctul ăsta nu mai e vorba de lipsa unor tehnici sau de faptul că nu știi ce ai de făcut, pentru că știi, ai informație, ai direcții, ai încercat deja multe lucruri, doar că problema se mută în altă parte, mai puțin vizibilă la început și mai greu de recunoscut. Ține de cât de repede încerci să ieși dintr-o stare, de cât de puțin spațiu mai există între ce apare în tine și reacția ta la acel lucru, de felul în care fiecare emoție devine un semnal de intervenție rapidă.